Annaliese Holland, o tânără de doar 25 de ani din Australia, a trăit în ultimul deceniu o realitate pe care puțini o pot înțelege. Diagnosticată cu o boală autoimună rară și extrem de agresivă, care îi provoca dureri constante și complicații severe, fata a decis să întrerupă tratamentul și să recurgă la moarte asistată medical — procedură legală în statul în care locuiește.
O viață de suferință, începută încă din copilărie
Annaliese și-a petrecut mare parte din copilărie și adolescență în spitale. Medicii încercau să descopere cauza durerilor cronice, a grețurilor și vărsăturilor care o împiedicau să ducă o viață normală. De la 15 ani, a fost internată repetat, iar în ultimul deceniu a fost nevoită să se hrănească exclusiv intravenos, întrucât stomacul și intestinele refuzau să funcționeze.
Abia la 18 ani a venit diagnosticul corect: ganglionopatie autonomă autoimună, o boală în care sistemul imunitar atacă nervii responsabili de funcțiile involuntare ale organismului. Practic, sistemul digestiv al tinerei se comporta ca și cum ar fi fost blocat, deși nu exista o obstrucție fizică.
Pentru a o menține în viață, medicii au recurs la nutriție parenterală totală, administrată direct în fluxul sanguin.
Un diagnostic tardiv, un verdict cumplit
La 22 de ani, medicii i-au spus că boala este terminală. Tratamentul puternic i-a provocat osteoporoză severă, iar durerile au dus la patru fracturi vertebrale și o fractură la stern, care îi afectează inima și plămânii. Orice infecție a liniei intravenoase îi poate provoca sepsis — o amenințare permanentă și imprevizibilă.
„Există zile frumoase, dar majoritatea sunt lungi și extenuante. Durerea este debilitantă”, a povestit tânăra într-un interviu.
„Boala mi-a furat tinerețea” – decizia de a opri tratamentul
Annaliese și-a petrecut aniversările în salonul de spital, în timp ce prietenii ei își construiau vieți normale. În fața progresiei rapide a bolii și a durerii constante, a decis să oprească tratamentele și să acceseze procedura legală de moarte asistată voluntară, un drept recunoscut pacienților în stadii terminale în anumite părți ale Australiei.
Tânăra a descris această perioadă ca pe o confruntare dureroasă între dorința de pace și teama de a provoca suferință familiei:
„Ei merg înainte, eu sunt blocată. Nu trăiesc, doar supraviețuiesc. Mă trezesc, urmez toate procedurile medicale, iau calmante, încerc să trec prin zi, apoi o iau de la capăt. Le-am spus medicilor că nu mai pot. Când am aflat că am fost aprobată, am plâns. A fost ciudat să simt fericire.”
În cuvintele ei:
„Pentru mine, asta înseamnă pace. Dar știu că familia mea va simți durerea. Este o luptă în interiorul tău – nu vrei să îi rănești. Dar știi că ai luptat mult și că pur și simplu nu mai poți.”
