Zgomotul apei din chiuvetă îmi acoperea gândurile. Spălam farfuriile mecanic, fără să mai simt textura porțelanului. În acele farfurii îi pusesem, de atâtea ori, cina preferată: peștele copt, crocant, cartofii cu usturoi pregătiți exact cum îi plăceau. Fuseseră semnătura mea de dragoste. Dar în seara aceea, nici nu bănuiam că avea să fie ultima dată când le gusta în casa noastră.
A împins farfuria ușor, fără nicio urmă de ezitare.
— Plec, a spus simplu, ca și cum anunța că merge până la magazin.
Am tresărit. Am crezut că am auzit greșit.
— Unde pleci? am întrebat, cu un zâmbet stins, în speranța idioată că glumește.
Răspunsul lui a fost o lovitură directă în inimă.
— La alta. O iubesc.
În secunda aceea, tot universul meu s-a rupt. Am simțit în stomac un nod dureros, ca și cum pământul se deschisese sub mine. Imaginile din viața noastră au început să-mi năvălească în minte: ziua nunții, prima băiță a copilului nostru, cămășile lui călcate cu grijă, diminețile în care îi pregăteam cafeaua. Tot ce construisem împreună, fiecare gest, fiecare sacrificiu — toate s-au dezintegrat într-o clipă.
— Glumești…? am șoptit.
Nu. Nu glumea. Dădea din cap cu o liniște înspăimântătoare, ca și cum îmi spunea un detaliu banal, lipsit de importanță.
— De când ești cu ea? l-am întrebat, simțind deja răul fizic urcându-mi în piept.
— De câțiva ani, a răspuns sec.
Ani? Atunci totul a luat sens. Fiecare venire târzie acasă, fiecare privire absentă, fiecare telefon pe care îl închidea brusc. În tot acest timp, el se întorcea aici, în casa mea, mânca din mâncarea mea, dormea în patul meu și, în același timp, construia o altă viață, o altă poveste, cu altcineva.
— Și de ce ai rămas? am întrebat, cu voce tremurată.
— Pentru că era convenabil. Ai avut mereu grijă de mine. Dar acum… ea e mai tânără. Avem altă chimie. Vreau să încep din nou.
Vrea să înceapă din nou. Cu alta. Și eu? Eu care mi-am pus sufletul, timpul, anii, sănătatea în această relație? Eu care am renunțat la vise, la planuri, la libertatea mea?
S-a ridicat de la masă și, fără să clipească, a continuat:
— Voi locui la ea. Ne vom căsători în curând. Vin mâine după lucrurile mele.
M-am uitat la el șocată, încercând să identific măcar o urmă de regret, de tristețe, de rușine. Nimic. Era rece, străin, de parcă abia mă cunoscuse.
— Nu veni. Tot ce a fost aici, a murit odată cu decizia ta, i-am spus cu ultimele rămășițe de demnitate.
A ridicat din umeri. Atât. Apoi a trântit ușa și a dispărut.
Casa, care altădată vibra de prezența lui, a devenit brusc un spațiu gol, rece, ostil. Am căzut pe podea, fără putere, simțind cum lacrimile mi se scurg pe obraji fără oprire.
Nu știu cât timp am stat acolo. Ceasul ticăia monoton, dar pentru mine timpul se oprise. Afară se lăsase întunericul, iar în mine era mult mai întuneric.
De ce am trăit pentru el? De ce m-am diminuat, m-am mulat, m-am sacrificat pentru un om care a putut să mă șteargă din viața lui cu o singură frază?
Nu aveam niciun răspuns.
Doar un gol uriaș. Un gol plin de tăcere, de trădare și de întrebarea care mă devora încet:
Ce fac acum cu restul vieții mele, când tot ce eram s-a prăbușit într-o singură seară?
