Am trăit ani întregi cu certitudinea că el va fi alături de mine până la finalul vieții mele. Credeam că anii pe care i-am petrecut împreună, momentele noastre, căldura cu care l-am înconjurat ar fi avut pentru el aceeași valoare pe care o aveau pentru mine. Dar se pare că doar eu am simțit așa.
Stăteam în fața chiuvetei, lăsând zgomotul apei să îmi înece gândurile. Spălam farfuriile pe care, cu nici o oră înainte, îi servisem cina. Peștele la cuptor care îi plăcea atât de mult. Cartofii cu usturoi, crocanți, pe care îi făceam mereu special pentru el. Însă, fără să știu, acea cină avea să fie ultima pe care o mânca în casa noastră.
— Plec, a spus el, împingând farfuria la o parte.
Am ridicat ochii din chiuvetă, convinsă că am auzit greșit.
— Unde? am întrebat, cu un zâmbet nesigur, ca și cum ar fi făcut o glumă neinspirată.
— La altcineva. O iubesc.
În secunda aceea, ceva în mine s-a rupt. A fost ca un pumn în stomac, ca și cum cineva mi-ar fi smuls aerul din piept. Am văzut în fața ochilor toate momentele noastre: nunta, nașterea fiului nostru, diminețile grăbite în care îi pregăteam micul dejun, serile în care îl așteptam să vină acasă. Cămășile lui pe care le călcam zilnic. Simplitatea gesturilor mele, care pentru mine însemnau dragoste. Pentru el, se pare, obișnuință.
— Glumești…? am șoptit.
A clătinat din cap liniștit, de parcă îmi spunea că își schimbă telefonul, nu viața.
— Ești cu ea de mult timp? am întrebat, temându-mă de răspuns.
— De câțiva ani.
M-am sprijinit de blat ca să nu cad. Câțiva ani… Atâta timp a venit în casa asta, a mâncat la masa mea, a dormit în patul nostru, și în tot acest timp ducea o viață paralelă, o poveste în care eu eram doar decorul.
— Atunci de ce nu ai plecat? am întrebat cu vocea tremurândă.
— Pentru că aici era comod. Aveam tot ce îmi trebuia. Dar ea… e mai tânără. Avem altfel de sentimente. Vreau să încep din nou.
Mi-a spus-o calm, fără urmă de regret. Ca și cum mi-ar fi anunțat un plan de weekend.
Şi eu? Eu care mi-am dedicat viața lui, care i-am fost sprijin, mamă pentru copilul nostru, parteneră, gospodină, umăr? Eu unde rămâneam în „începutul” lui?
S-a ridicat de la masă, și-a luat jacheta cu mișcări lente, obișnuite.
— Voi locui la ea. Ne gândim să ne căsătorim. Revin după lucrurile mele.
L-am privit ca pe un străin. Nu mai recunoșteam omul pe care îl iubeam.
— Nu veni, i-am spus. Ceea ce ai avut aici ai pierdut în momentul în care ai ales să pleci.
A ridicat din umeri, nepăsător. Nu a discutat, nu m-a contrazis, nu a cerut o explicație. Pur și simplu a ieșit, trântind ușa în urma lui, și cu ea a trântit și toți anii noștri.
Casa, care până ieri era plină de râsul lui, de mirosul lui, de lucrurile lui, a devenit brusc străină. Pustie. Am căzut pe podea, incapabilă să mă ridic, în timp ce lacrimile îmi curgeau necontrolat.
Nu știu cât timp am stat acolo. Ceasul ticăia monoton pe perete, dar pentru mine timpul se oprise. Afară, ziua s-a stins și noaptea a intrat în casă, răspândind și mai mult golul.
De ce am trăit doar pentru el? De ce am investit tot în cineva care a ales să plece fără să privească înapoi?
Întrebările se învârteau în mintea mea, fără răspuns. Aveam în față doar un gol imens și o singură întrebare care mă străpungea:
Și acum? Ce fac cu trădarea asta, cu singurătatea asta, cu toți anii pe care el i-a șters cu un singur cuvânt?
