Departe de platourile de televiziune și de agitația Capitalei, Mircea Solcanu duce astăzi o viață modestă, dar profund asumată, la Constanța. Fostul prezentator TV vorbește cu o sinceritate dezarmantă despre boală, pierderi, credință și supraviețuire, într-un context social pe care îl consideră tot mai dur pentru oamenii vulnerabili. Cu o pensie de handicap de 1.280 de lei, Solcanu spune că fiecare decizie financiară devine o strategie de rezistență.
O viață schimbată radical: boala, pierderea mamei și retragerea din televiziune
Ultimii ani i-au pus la încercare limitele fizice și emoționale. Mircea Solcanu a trecut prin cancer, iar în urma unei tumori la urechea dreaptă a rămas fără auz, după ce i s-a perforat timpanul. În paralel, și-a îngrijit mama bolnavă, pe care a pierdut-o, o traumă despre care vorbește cu luciditate: doliul este, spune el, „o formă de stres post-traumatic”.
Astăzi, nu își visează mama, dar simte uneori că îl „vizitează” discret. „În momentele grele ești singur. Ești la examen și profesorul tace”, mărturisește, descriind dureros singurătatea confruntării cu suferința.
1.280 de lei pe lună: cum arată realitatea unui trai cu dizabilități
Pensia de handicap mediu — 1.280 de lei — abia acoperă nevoile de bază. O parte dintre medicamente sunt compensate, dar nu toate. Orice cheltuială neprevăzută dezechilibrează bugetul. „Un minus de 100 de lei îți dă viața peste cap”, spune el.
Solcanu explică fără ocolișuri cum reușește, uneori, să strângă bani: mănâncă mai puțin. „Așa adun. Cu disciplină.” După doi ani de economii, își permite un televizor. Un lux mic, obținut cu efort mare.
Măsurile fiscale și oamenii cu dizabilități: „Nu pe ei trebuie să-i pedepsești”
În contextul noilor măsuri discutate public, Solcanu este tranșant. Consideră că eliminarea facilităților pentru persoanele cu dizabilități lovește nedrept exact în cei care nu se pot apăra. „E o pedeapsă pentru cei care chiar au dizabilități”, afirmă el, subliniind că abuzurile trebuie sancționate la sursă — în comisiile care au acordat certificate nejustificate — nu prin măsuri generale.
Fostul prezentator povestește că este chemat periodic la comisie pentru reevaluare, deși dizabilitățile sale sunt ireversibile. „Nu are cum să-mi crească timpanul la loc”, spune, cu un amestec de ironie și oboseală. Credincios convins, adaugă însă o nuanță importantă: „Dumnezeu face minuni, dar lucrează prin oameni, prin doctori”.
Despre deciziile politice, vorbește direct: din birouri se schimbă vieți. „Oamenii ar plăti, dar după aceea mănâncă mai puțin. Eu știu asta din propria viață.”
Despre televiziune și plecarea lui Cătălin Măruță
Vestea plecării lui Cătălin Măruță de la Pro TV l-a surprins. „Dacă spui că faci 18 ani de emisiune, nu te aștepți să pleci”, spune Solcanu, convins că schimbările din televiziune sunt accelerate de mutarea publicului către online.
Folosește o comparație celebră: „Video killed the radio star. Acum social media killed the video star.” Dar avertizează și asupra pericolului: lipsa graniței dintre ficțiune și realitate, promovarea antimodelelor și confuzia valorilor.
Credința, dincolo de etichete
Întrebat despre schimbarea confesiunii, Solcanu clarifică: „Eu sunt creștin și atât.” Pentru el, botezul nu a fost o trecere de la o denominațiune la alta, ci o alegere conștientă, matură. „Nu treci de la Hristos la Hristos”, spune, criticând etichetele care separă oamenii.
Viața fără ecrane: „Am fost foarte fericit”
Poate surprinzător, Mircea Solcanu afirmă că cei mai liniștiți ani au fost cei fără televizor și Facebook. „Nenorocirile le afli oricum. Nu-ți lipsesc.” Critică dur tendința de a ironiza suferințele altora și vorbește despre o „idiocrație” care se hrănește din ridiculizare.
De ce nu s-ar mai întoarce la București
Constanța i se potrivește. E liniște, orașul se golește seara, iar ritmul e suportabil. Bucureștiul l-ar obosi. Revine rar, punctual — la medici sau întâlniri profesionale — și se întoarce în aceeași zi. „Parcă-mi lipsește, și nu-mi lipsește”, spune, recunoscând că primăvara Capitalei are încă un loc special în inima lui.
Concluzie
Povestea lui Mircea Solcanu este una despre fragilitate și demnitate. Despre cum se poate trăi cu puțin fără a renunța la luciditate, credință și spirit critic. Și despre cum deciziile publice, luate de sus, coboară abrupt în viețile celor care n-au plase de siguranță. „Oamenii cu dizabilități nu cer privilegii”, pare să spună printre rânduri, „ci doar șansa de a-și permite tratamentele și o viață decentă.”
