Mă numesc Otilia, am 37 de ani, sunt mamă a doi copii minunați și, până nu demult, am fost o femeie care credea că familia este pentru totdeauna. Timp de 14 ani, am fost căsătorită cu Vladimir. Am muncit cot la cot pentru a clădi ceva stabil. Ne-am ținut de serviciile noastre, ne-am crescut copiii frumos, am mobilat casa noastră cu grijă și am investit în viitor.
Dar tot ce am construit s-a năruit în câțiva ani, din cauza minciunii, trădării și iresponsabilității celui care mi-a jurat loialitate.
„Primii ani au fost normali. Apoi, ceva s-a rupt”
La început, nu eram fericiți în mod spectaculos, dar aveam liniște și echilibru. Eu munceam într-un supermarket, aveam program lung, iar acasă continuam să fiu mamă și soție. Mama mea mă ajuta cu copiii — îi datorez enorm. Vladimir era șofer de camion, avea un venit decent.
Am fost o soție și o mamă devotată. Am muncit fără pauză, pentru că „avem nevoie de bani”, era replica mea standard. Copiii erau mici, dar fericiți: Mădălina, acum 13 ani, și Florin, 11 ani.
„Soțul meu a început să lipsească tot mai mult”
Acum 7 ani, Vladimir a început să se schimbe. Și-a pierdut serviciul, dar, în loc să caute altul, dispărea zile întregi de acasă. Aflasem că avea o amantă, o femeie divorțată, mai tânără cu trei ani decât mine. Asta m-a durut cumplit, dar am rămas lângă el pentru copii. Încă speram că se va trezi.
Ce n-am știut — și am aflat prea târziu — a fost că el și amanta făcuseră un împrumut bancar uriaș în valută, garantat cu apartamentul nostru. Când n-au mai putut plăti ratele, am pierdut tot. Casa mea a fost executată silit.
„Am divorțat. Am pierdut casa. Ne mutăm de colo-colo”
A urmat divorțul. Mama s-a întors la țară, dar eu am rămas în București, pentru că copiii învățau aici și nu voiam să le stric drumul. Am stat cu chirie, apoi la rude, iar acum stăm toți trei înghesuiți într-o cameră mică, într-o casă la curte. Lucrez într-un depozit de materiale de construcții și trag de fiecare bănuț.
Copiii sunt extraordinari. Nu se plâng, nu cer nimic, se descurcă între ei când sunt la muncă. Îi iubesc enorm și îmi frâng inima de fiecare dată când îi văd maturizându-se prea devreme, din cauza greutăților.
„L-am dat în judecată pentru pensia alimentară. Niciun rezultat”
Am apelat la justiție. Am cerut pensia alimentară, dar de luni bune, nu s-a întâmplat nimic. Fostul meu soț trăiește bine-mersi, în vreme ce eu și copiii mei ne zbatem să supraviețuim.
Știu că nu e creștinește, dar îi doresc răul. Nu cer milă și nici ajutor. Am scris această mărturie doar ca să spun adevărul: unii bărbați sunt abjecți, iar unele femei sunt puternice. Eu sunt una dintre ele.
„Cred în Dumnezeu. Și cred că într-o zi ne va fi mai bine”
Sunt creștin-ortodoxă. Nu m-am rugat niciodată să-mi fie ușor. M-am rugat să am putere. Pentru copiii mei. Pentru demnitate. Pentru un viitor.
Poate azi suntem doar trei suflete într-o cameră. Dar nu suntem distruși. Atât timp cât mai respir, nu mă las. Iar Dumnezeu, știu eu, nu uită pe nimeni.
„Dacă m-aș lăsa pradă disperării, copiii mei ar fi în primejdie. Așa că lupt. Pentru ei. Pentru mine. Pentru o viață mai bună.”
– Otilia, 37 de ani. Mamă. Femeie. Luptătoare.
